myTex folosește cookie-uri proprii şi ale terţilor. Continuarea navigării implică acceptarea lor. Află mai multe.

X
 
 

Cu video Eminescu, de 128 ani plecat în veşnicie

  • Apreciez !Nu-mi place !0
Poze
Video
  • Poze
  • Video
 
 
 
Lucrez...
 

Lucrez...

 
 
 
 
 

În zorii zilei de 15 iunie 1889, se stingea din viață, în casa de sănătate a dr. Șuțu din București, și trecea în eternitate, la doar 39 de ani, Mihai Eminescu, poetul, omul de cultură și ziaristul a cărui copleșitoare personalitate pune și acum în mișcare sensibilitatea vibrantă a spiritualității românești. Criticul literar Titu Maiorescu, mentorul „Junimii”, editorul singurului volum antum al poetului, făcea o previziune care s-a adeverit: „Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești”. „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”, scria G. Călinescu în cartea dedicată vieții lui Eminescu.

Este greu, când vorbești despre Eminescu, să eviți formulele stereotipe și metaforele tocite, gen „Luceafărul poeziei românești” sau „geniul tutelar al literaturii (culturii) române”. Pe de altă parte, în ultimii ani, au ieșit în prim-plan eforturile de micșorare și de negare, de denigrare a lui Eminescu.

De aceea, îi lăsăm pe marii scriitori și critici literari, asemenea celor doi citați mai sus, să vorbească despre Eminescu.
Tudor Vianu aprecia: „Eminescu n-a trebuit să lupte cu limba, i-a fost de ajuns să se așeze în curentul limbii și să-și înalțe pânzele în direcția în care sufla duhul ei”.
Lucian Blaga vorbea, în „Spațiul mioritic”, despre „Ideea Eminescu”: „Ea este pentru noi, pentru neamul nostru, o idee forță. Nu știu în ce măsură izbutim să o facem să devină idee forță. Pentru creșterea noastră intelectuală, pentru devenirea noastră spirituală, este o idee esențială”. Sadoveanu exprima foarte limpede această idee: “Să ne aducem pururi aminte de Eminescu, cel mai ales dintre toți scriitorii acestui neam.(...) Sigur, el, care era veșnic obsedat de durată și de continuitate, care a gândit necontenit cum ar putea salva din cele trecătoare ceea ce este românesc, a încercat să salveze ordinea istorică proiectând-o într-o ordine mitică. Numărându-se printre cei înverșunați dușmani ai timpului ucigător de forme, Eminescu a găsit un aliat prețios pentru înlăturarea celor două categorii îngrăditoare ale libertății de gândire, timpul și spațiul”.

Tudor Arghezi: „A vorbi de poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă... Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă și să legene, din depărtare, delicata lui singurateca slavă”. Tot el, în poezia „Inscripție pe amfora LUI”, scria: „Pășiți încet cu grijă tăcută, feții mei,/ Să nu-i călcați nici umbra, nici florile de tei,/ Cel mai chemat s-aline, din toți, și cel mai teafăr/ Și-a înmuiat condeiul de-a dreptul în luceafăr”.

Ioan Slavici: „Eminescu și-a petrecut toate clipele vieții lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns pregătit pentru ceea ce vroia să facă, și e foarte puțin ceea ce ne-a rămas de la dânsul, iar din puținul acesta partea cea mare sunt lucrări după părerea lui încă neisprăvite, pe care le-a publicat cu inima îndoită, cedând stăruințelor puse de alții. Numai rar de tot se întâmpla, ca să fie mulțumit și el însuși de ceea ce a scris, și nemulțumit era nu de ceea ce a zis, ci de forma în care îi era reprodusă gândirea. (...) Exigențele lui în ceea ce privește forma erau atât de mari, încât nu se mulțumea ca limba, ritmul și rimele să-i fie de o corectitate desăvârșită și să se potrivească cu simțământul reprodus, ci ținea ca muzica limbii să fie și ea astfel alcătuită, încât să simtă ceea ce voiește el și cel ce nu înțelege vorbele”.

Referindu-se la relația de prietenie cu Mihai Eminescu, Ioan Slavici mărturisea: „Eram în multe privințe foarte deosebiți unul de altul și am fost, cu toate aceste, buni, în mai multe rânduri chiar nedespărțiți prieteni; de aceea mi-a fost totdeauna greu să vorbesc despre dânsul, căci nu puteam s-o fac aceasta fără ca să vorbesc și despre mine însumi. (...) Mie nu mi-a fost Mihail Eminescu poet, nici, în genere, scriitor, ci om sufletește apropiat, pe urma căruia am avut multe zile de mulțumire senină, și povățuitor în cele literare. Ani de zile de-a rândul nu am publicat nimic mai înainte de a-i fi citit și lui ceea ce am scris, căci mulțumirea mea era să-l văd pe el citind cu mulțumire cele scrise de mine. (...) Eminescu și eu ne-am împrietenit în iarna anului 1869 la Viena, unde ne urmam studiile universitare. Cu deosebire largi îi erau cunoștințele în ceea ce privește literatura tuturor popoarelor, istoria universală și cea română îndeosebi, filosofia tuturor timpurilor și limbile clasice și cea română. (...) Eminescu era înscris la facultatea de filosofie, dar îl vedeam regulat la interesantul curs de economie națională a lui Lorenz Stein, precum și la cel de drept roman al lui Ihering”.

Despre perioada de la „Timpul”, Slavici își amintește: „Eminescu, om avântat, de o fire impulsivă, cu mintea luminată, cu sufletul plin de duioșie și cu o extraordinară cultură generală, era nesecat în gândire. (...) Adevărul e că el era un om care trăiește mai mult pentru alții decât pentru sine, vede toate cele ce se petrec în jurul lui, judecă drept, se bucură de cele bune și stăruie cu îndărătnicie pentru înlăturarea celor rele, deci nu numai poet și cugetător cu vederi bine lămurite, ci totodată și om de acțiune înzestrat cu simț practic, care știe să-și aleagă mijloacele și e totdeauna gata să înfrunte greutățile de orișice fel. Doi dușmani primejdioși avem în fața noastră, zicea el, răutatea și prostia omenească. În luptă cu acești n-avem să discutăm, ci să lucrăm și mergem înainte”.
Geo Bogza: „El e cel care a spus că teiul e sfânt. El e cel al cărui nume nu se cade să fie luat în deșert. (...) El e cel care oricâte desnădejdi ne-ar încerca ne dă temeiuri ca totuși să nu desnădăjduim”.
Pentru Constantin Noica, Eminescu reprezenta „omul deplin al culturii românești”. El adăuga: „Cu numele lui magic deschidem toate porțile spiritului. Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, de comorile plutonice reținute sau sistemele de filozofie posibile e vorba de tot; de spectacolul acesta extraordinar pe care ți-l dă o conștiință de cultură deschisă către tot”.
Prof.dr. Zoe Dumitrescu-Bușulenga spunea: „Ca o stea fixă, opera eminesciană luminează acum întregul cer al nației dându-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algoritmurile geniilor universale”. Tot ea afirma: „Lumina Lui, a Poetului, este veșnică pentru că actualitatea «marilor'»este eternă. Dacă noi nu o vedem, este din pricina cecității noastre... (...) Îmi plac deopotrivă Sonetele eminesciene, unele pornind de la Shakespeare, ca acel «Când însuși glasul gândurilor tace/ Mă-ngână cântul unei dulci evalvii/ Atunci te chem, Chemarea-mi asculta-vei?/ Din neguri reci plutind te vei desface», dar care la Eminescu a devenit, iată, cu totul altceva. Cuvântul își regăsește și aici, ca în întreaga poezie eminesciană, valorile magice originale”.

Într-un portret inedit făcut lui Eminescu, criticul literar Dan C. Mihăilescu spunea: „Pentru a fi onești și autentici, când vorbim despre Eminescu, trebuie mai întâi să-l recitim. (...) Un student român la Viena și Berlin, care știa germana și franceza, voia să absoarbă istoria religiilor, astronomie, filosofie, fizică, etnopsihologie, geopolitică, să facă simultan metafizică și gazetărie angajată. Un suflet romantic dedat armoniei universale, dar pe care malaxorul politicianismului valah l-a spulberat întru nimicnicia firii sale. Ce lecție mai sublimă și mai tristă, totodată, de românitate se poate închipui?”.

Adrian Păunescu l-a descris pe Eminescu într-o poezie care a fost pusă pe muzică de Alexandru Zărnescu, devenind foarte cunoscută („Dor de Eminescu”), fiind lasată și promovată în Cenaclul „Flacăra”: „Într-o lume relativă/ Ce-a făcut și-a desfăcut/ Eminescu-i remușcarea/ Dorului de absolut/ Dacă unu și cu unu/ Nu mai vor să facă doi/ Eminescu este chipul/ Infinitului din noi./ Fără el oricare lucru/ Și-ar urma cărarea sa/ Fără el chiar steaua noastră/ Dintre stele ar cădea/ Pe pământul vechii Dacii/ Când mai mare, când mai mic/ Dacă n-ar fi Eminescu/ Viața nu ne-ar fi nimic./ El Moldovei îi e fiul/ Și Munteniei nepot/ L-a-nfiat întreg Ardealul/ Eminescu-i peste tot/ Într-o lume relativă/ Mai avem un nume sfânt/ Eminescu-i România/ Tăinuită în cuvânt”.
Grigore Vieru, care spunea „Așa cum îl iubesc pe Eminescu, iubesc și lacrima lui”, i-a dedicat o poezie, care pusă pe muzică de Ioan Aldea Teodorovici a devenit foarte cunoscută și îndrăgită: „La zidirea Soarelui, se știe,/ Cerul a muncit o veșnicie,/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu/ Ne-am ales cu domnul Eminescu./ Domnul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră — Eminescu”.
Academicianul Eugen Simion: „Ne întoarcem mereu la Eminescu, pentru că poezia lui nu s-a învechit. (...) Cred că se înșală cei care judecă poezia și proza lui Eminescu în funcție de tendințele lui naționaliste și tradiționaliste (...) cei care văd în Eminescu strămoșul xenofobiei românești ori nu știu să citească, ori nu citesc ce trebuie”.

Şi încheiem cu Nichita Stănescu: 

EL
Eminescu este un fapt intim al sufletului nostru în tot ce are el mai curat şi mai nins. Nu trece zi şi nu trece noapte în care, firesc cum respirăm să nu-­i zicem şi numele lui, ca pe ceva sigur al tuturora şi sigur al fiecăruia dintre noi. Pentru noi, Eminescu este o fiinţă asemănătoare mării care spală cu valuri arhipelagul homeric al lui Ulysse. Eminescu se mira înminunat că ar fi putut să creadă că ar putea să moară vreodată. Atâta vreme cât noi suntem, el este. Atâta vreme cât el este, noi nu putem să credem că am putea să murim vreodată. Ce iarnă frumoasă la 15 ianuarie! O, tu fulg de zăpadă, râu şi coroană a purităţii sufletului nostru de copil!
Eminescu este numele acestei ţări.
România este numele lui Eminescu.
El este atât de mult al nostru, încât noi din nebăgare de seamă am început să fim ai LUI”.

Eminescu

„Atât să nu uitaţi:
că el a fost un om viu
viu
pipăibil cu mâna.

Atât să nu uitaţi,
că el a băut cu mâna lui, ­
că avea piele
îmbrăcată în ştofă.

Atât să nu uitaţi,
că ar fi putut să stea
la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină

Atât să uitaţi! Numai atât, ­
că El a trăit,
înaintea noastră
Numai atât, în genunchi vă rog, să uitaţi!”

 


Loading...

loading...

Adaugă comentariu


ATENŢIE
Dacă te înregistrezi pe mytex.ro, comentariile tale vor fi publicate automat și chiar poți scrie propriile articole!
Sau folosește o adresă de mail validă pentru publicare automată după 3 comentarii aprobate.



 

Meteo

 
MyTex - Stiri Online Brasov

Poza zilei

 
husqvarna

Citește ziarul

Radio TexFm


VEO

Curs BNR

Vi, 07 Mai 2021
Euro   Euro   EUR   4.9262   Scădere
Dolarul american   Dolarul american   USD   4.0800   Scădere
Lira sterlină   Lira sterlină   GBP   5.6770   Scădere
Francul elveţian   Francul elveţian   CHF   4.4941   Scădere
Leul moldovenesc   Leul moldovenesc   MDL   0.2293   Scădere
Dolarul canadian   Dolarul canadian   CAD   3.3476   Creștere
Leva bulgărească   Leva bulgărească   BGN   2.5187   Scădere
Forinţi maghiari   Forinţi maghiari   HUF   137.3800   Scădere

Bitcoin Exchange

Agentii imobiliare Brasov

Anunturi Chirii Brasov

Coronavirus Preturi Nesimtite
Anunturi MyTEX

Credeţi că se va ajunge şi la noi să se ofere bani celor care se decid să se vaccineze?

Campanii Publicitare Outdoor

Cele mai citite

                   
Noutăți
 


Abonează-te la newsletter